Să fii jurnalist, în anii ’50, la The Paris Review, însemna să fii un tip tare norocos. Cei care au avut acest destin s-au bucurat de șansa de a-i intervieva pe unii dintre cei mai valoroși artiști ai epocii, oameni care au lăsat amprente de neșters în cultura universală. George Plimpton – jurnalist, scriitor, actor și unul dintre fondatorii prestigioasei reviste – a realizat, în 1958, cu trei ani înainte ca Hemingway să aleagă moartea, un interviu revelator pentru felul de a fi al autorului. Întâlnirea celor doi, concretizată într-un dialog fascinant, a fost readusă în atenția cititorilor The Paris Review de curând, când publicația a împlinit șase decenii de la înființare.
George Plimpton descrie, cu o atenție pentru amănunte pe care doar un observator al vieții o poate avea, universul creator al lui Ernest Hemingway, aflat, la momentul realizării interviului, în casa lui (video la finalul articolului) din San Francisco de Paula, o suburbie a Havanei. „Ernest Hemingway scrie în dormitorul casei sale. Are pregătită o cameră specială de lucru, într-un turn aflat în partea de sud-vest a locuinței, dar preferă să scrie în dormitor, urcând în turn doar atunci când personajele îl conduc încolo”, își începe Plimpton incursiunea în lumea scriitorului. Jurnalistul notează și faptul că, atunci când creează, Hemingway stă în picioare, în fața mașinii de scris. „Îi vine greu să vorbească despre scris – nu pentru că ar avea puține idei despre acest subiect, ci mai degrabă deoarece crede cu toată puterea că astfel de gânduri ar trebui să rămână neexprimate. (…) Pentru el, scrisul este o ocupație intimă, privată, care nu are nevoie de martori până ce opera nu e completă”.
Iată, totuși, câteva extrase din mărturisirile marelui scriitor, despre pasiunea care l-a făcut nemuritor.
Despre programul său de lucru: Când lucrez la o carte sau la o povestire, scriu în fiecare dimineață, imediat ce se face lumină. Nu e nimeni care să te deranjeze, e liniște și răcoare și te apropii de munca ta, încălzindu-te în timp ce scrii. Citești ce ai scris și, cum întotdeauna te oprești când știi ce urmează să se întâmple, continui de acolo. Scrii până când ajungi într-un punct în care încă mai ai sevă și știi ce se va întâmpla mai departe; te oprești și încerci să trăiești până a doua zi, când „lovești” din nou. Ai început la șase dimineața, să zicem, și s-ar putea să continui până spre prânz sau să termini înainte de amiază. Când te oprești ești la fel de gol – și în același timp niciodată gol, ci plin – așa cum ești după ce ai făcut dragoste cu o persoană pe care o iubești. Nimic nu te poate răni, nimic nu se poate întâmpla, nimic nu înseamnă ceva până a doua zi, când o faci din nou. Însă e greu să treci de așteptarea până a doua zi.
Despre detașarea de problemele din jur: Da, mă detașez total. Dar e nevoie de disciplină pentru a face asta, iar eu am dobândit această discplină. Ea trebuie să fie acolo.
Despre rescriere și corectură: În fiecare zi rescriu până la punctul în care m-am oprit. Când e totul gata, în mod firesc, treci prin tot ce-ai scris. Mai ai o șansă să corectezi și să rescrii când altcineva bate textul la mașină; astfel, îl poți vedea tipărit. Ultima șansă sunt șpalturile. Ești recunoscător pentru toate aceste șanse.
Cât de mult editează: Depinde. Am rescris sfârșitul la Adio, arme, adică ultima pagină, de 39 de ori până să fiu mulțumit. Problema era că trebuia să găsesc cuvintele potrivite.
Lipsește vreodată inspirația? Firește că da. Dar, dacă te-ai oprit atunci când știai ce urma să se întâmple, poți continua. Atâta vreme cât poți să începi, ești în regulă. Seva o să vină.
Despre locurile sale preferate de scris: Hotelul Ambos Mundos din Havana a fost un loc de lucru foarte bun. Această casă, de asemenea, e un loc splendid, sau a fost. Dar am lucrat bine peste tot. Vreau să spun că am reușit să scriu atât de bine cât am putut în circumstanțe diverse. Telefonul și musafirii sunt cei care-ți distrug munca.
O sa scriu saptamanal un articol despre viata unui autor,despre modul sau de lucru,orice e legat de el.
