Din carte:
Omul, dacă nu vorbeşte uneori, moare.
Orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent când i se porunceşte.
Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se cântă niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp.
Am învăţat o nouă meserie, aceea de a aştepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi, nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut.
Uneori a aştepta poate fi, la urma urmei, un mod de a pleca şi de a sosi. Câtă vreme aştepţi, totdeauna mai există un tren care va veni sau va pleca. Chiar dacă nu ştii cât trebuie să aştepţi.
Trebuie să alegi. Îţi trăieşti viaţa sau o înţelegi? Nu poţi, se pare, să le ai pe amândouă în acelaşi timp.
Câtă vreme omul se simte vinovat e încă om. Abia când începe să devină fiară pierde orice urmă de regret şi de vinovăţie.
Greşeala oamenilor a fost că niciodată nu s-au priceput să se uite lângă ei. Li s-a părut că dacă fericiea există, ea trebuie să fie inaccesibilă sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu