Scriitorii au scris pe langa cartile publicate si cunoscute de marea majoritate a oamenilor,scrisori intime,scrisori in care dadeau ultimele sfaturi copiilor lor.
Una dintre ele este urmatoarea:
De la Alexandru Vlahuţă către fiica sa, Margareta:
Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea…al doilea…de! norocul şi celelalte “pere mălăieţe” care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi…Atâţi câţi merită…
A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi daca ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.
Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!
Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: “Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.
Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuţă
Una dintre ele este urmatoarea:
De la Alexandru Vlahuţă către fiica sa, Margareta:
Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea…al doilea…de! norocul şi celelalte “pere mălăieţe” care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi…Atâţi câţi merită…
A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi daca ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.
Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!
Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: “Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.
Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuţă
De la Constantin Noica către fiul său Rafail
Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Şi sunt mulţi – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste masură lumea de azi? Aţi găsit că o puteţi sluji de dincolo de ea?
Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă, şi tot ce urcă e sacru. Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn şi animalitate. Dobitoacele şi firea se primenesc. Ce e cu putinţă invadează, cu bogăţia lui, lumea lui ce este – şi omul însuşi, care populează lumea cu noi şi stranii făpturi, este pe cale să devină o nouă faptură, cu înzestrări sporite.
Sună, poate, naiv optimist tot ce-ţi spun. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă şi mie.
În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevarată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, “iubeşte şi fă ce vrei”. Căci dacă iubeşti cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe “fă ce vrei” de “iubeşte”. Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place; dar nu iubeşte întotdeauna. Aşa cum artistul modern adesea nu iubeşte cuvântul sau materia în care lucrează şi acestea se destramă în irealitate – în timp ce un Brâncuşi, care-şi iubea materia şi o mângăia, făcea din ea aceea ce trebuie şi este – omul modern trăieşte scandalul libertăţilor şi al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.
Să-l reînvăţăm dragostea, ai putea spune aşadar; şi cum orice dragoste adevarată este, până la urmă, dragoste cătră Dumnezeu, să-l restituim credinţei. – Dar iată, aici se despart apele.
Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezminţirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubeşte şi fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaşte şi fă ce vrei. De vreo trei veacuri aşa simte omul modern, şi nu-i rămâne decât să-şi ducă vorba până la capăt, aşadar să intre în ordinea cunoaşterii.
Cunoaşterea a pus într- adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă – şi atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanţele anorganice, aşa cum reface societatea; sau dublează realităţile cu “izotopii” lor şi lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face şi arme atomice.
Vei spune: le face, în fapt. Daca ar iubi, nu ar face din astea, şi atâtea alte nefăcute; să-i redăm deci comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă nelinişte decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însufleţit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puţin.
Şi ce a ieşit din asta? A ieşit o lume care nu mai seamană cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândeşte-te aşa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-şi pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii – oare ce ar pune în arcă Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăţi? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – câteva sticluţe cu acizi nucleici, şi câteva calculatoare, şi câteva pile electrice sau mai ştiu eu ce. Bunul Dumnezeu ar întreba: ce sunt astea? Şi Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Şi ar putea să nu se mai urce nici el, Noe, în arcă.
Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Şi ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării şi a înfrăţirii, între noi şi cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoaşterii.
Ştiu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrăţea cu oamenii, se înfrăţea cu firea, şi putea prelua, în creşterea lui spirituală, până şi materia lipsită de simţire. Citesc câteodată Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor românească fără pereche, şi găsesc în Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stâlpnicul, rândurile acestea uluitoare: “Cuvioase părinte, de ar avea graiu stâlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile şi suspinurile tale; însă acela nu el te ţinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom îl ţineai”.
Ce minune de gând şi de vorbă – pentru o faptă dincolo de orice judecată. Dar se întâmplă ca acum, în lumea cunoaşterii, nu omul singuratic şi nu cu lacrimile sale, ca un pom totuşi ţine stâlpii lucrurilor şi-i preia în creşterea sa.
Este o altă înfrăţire, cu lucrurile şi cu oamenii. S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi iţi scriu de departe, dragul meu, şi că-ţi scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca şi cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.
Dar nu te dezaprob şi nu i-aş dezaproba nici pe ceilalţi, chiar dacă ar fi oaste şi biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aş teme că trăiţi într-o lume gata facută – şi care nu mai are ce face.
Pentru că aveţi ce face. Aveţi, tocmai pe linia cunoaşterii. Fiinţa Domnului n-o puteţi cunoaşte şi n-au cunoscut-o nici marii Părinţi. Fiinţa lucrurilor încearcă s-o cunoască ştiinţa. Fiinţa ca fiinţa este de vreo 2500 de ani lotul gândirii filosofice. Fiinţa istorică, la rândul ei, o caută iarăşi alţii (ai citit vreuna din admirabilele cărţi ale lui Mircea Eliade?).
Vouă vă e dată fiinţa omului. E datoria voastră să spuneţi despre om ceva mai adânc şi mai adevărat decât pot spune sărmana psihologie, sau biata antropologie şi biata istorie. Se legaseră nădejdi de ştiinţele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.
Veţi consimţi voi să vedeţi în teologie o ştiinţă a omului? Veţi înţelege să faceţi din comunităţile voastre de dragoste comunităţi de cunoaştere? Veţi consimţi să nu spuneţi nu unei lumi care urcă, sau să spuneţi, ca vechii greci, un nu care să fie mai slab decât da?
Eu nu am a-ţi da lecţii. Spre capătul vieţii, văd că nu ştiu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până şi într-o viaţă ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e fiinţa care jubilează. Omul a făcut bucuria, şi a văzut că era bună.
Dar nu te poţi bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaştere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă sunt strâmbătaţi în jurul tău, dacă sunt adevăruri neştiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăţia lumii tale, dacă nu te desfeţi cu joaca asta extraordinară a umanităţii din veacul nostru cu fluizii electrici şi cu undele – dacă nu ştii tot şi nu iubeşti tot.
Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire şi cunoaştere, ba cu ele cu tot, există o ordo gaudii. Şi-ţi spun numai: bucură-te şi fă ce vrei!
Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă, şi tot ce urcă e sacru. Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn şi animalitate. Dobitoacele şi firea se primenesc. Ce e cu putinţă invadează, cu bogăţia lui, lumea lui ce este – şi omul însuşi, care populează lumea cu noi şi stranii făpturi, este pe cale să devină o nouă faptură, cu înzestrări sporite.
Sună, poate, naiv optimist tot ce-ţi spun. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă şi mie.
În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevarată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, “iubeşte şi fă ce vrei”. Căci dacă iubeşti cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe “fă ce vrei” de “iubeşte”. Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place; dar nu iubeşte întotdeauna. Aşa cum artistul modern adesea nu iubeşte cuvântul sau materia în care lucrează şi acestea se destramă în irealitate – în timp ce un Brâncuşi, care-şi iubea materia şi o mângăia, făcea din ea aceea ce trebuie şi este – omul modern trăieşte scandalul libertăţilor şi al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.
Să-l reînvăţăm dragostea, ai putea spune aşadar; şi cum orice dragoste adevarată este, până la urmă, dragoste cătră Dumnezeu, să-l restituim credinţei. – Dar iată, aici se despart apele.
Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezminţirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubeşte şi fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaşte şi fă ce vrei. De vreo trei veacuri aşa simte omul modern, şi nu-i rămâne decât să-şi ducă vorba până la capăt, aşadar să intre în ordinea cunoaşterii.
Cunoaşterea a pus într- adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă – şi atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanţele anorganice, aşa cum reface societatea; sau dublează realităţile cu “izotopii” lor şi lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face şi arme atomice.
Vei spune: le face, în fapt. Daca ar iubi, nu ar face din astea, şi atâtea alte nefăcute; să-i redăm deci comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă nelinişte decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însufleţit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puţin.
Şi ce a ieşit din asta? A ieşit o lume care nu mai seamană cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândeşte-te aşa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-şi pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii – oare ce ar pune în arcă Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăţi? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – câteva sticluţe cu acizi nucleici, şi câteva calculatoare, şi câteva pile electrice sau mai ştiu eu ce. Bunul Dumnezeu ar întreba: ce sunt astea? Şi Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Şi ar putea să nu se mai urce nici el, Noe, în arcă.
Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Şi ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării şi a înfrăţirii, între noi şi cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoaşterii.
Ştiu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrăţea cu oamenii, se înfrăţea cu firea, şi putea prelua, în creşterea lui spirituală, până şi materia lipsită de simţire. Citesc câteodată Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor românească fără pereche, şi găsesc în Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stâlpnicul, rândurile acestea uluitoare: “Cuvioase părinte, de ar avea graiu stâlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile şi suspinurile tale; însă acela nu el te ţinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom îl ţineai”.
Ce minune de gând şi de vorbă – pentru o faptă dincolo de orice judecată. Dar se întâmplă ca acum, în lumea cunoaşterii, nu omul singuratic şi nu cu lacrimile sale, ca un pom totuşi ţine stâlpii lucrurilor şi-i preia în creşterea sa.
Este o altă înfrăţire, cu lucrurile şi cu oamenii. S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi iţi scriu de departe, dragul meu, şi că-ţi scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca şi cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.
Dar nu te dezaprob şi nu i-aş dezaproba nici pe ceilalţi, chiar dacă ar fi oaste şi biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aş teme că trăiţi într-o lume gata facută – şi care nu mai are ce face.
Pentru că aveţi ce face. Aveţi, tocmai pe linia cunoaşterii. Fiinţa Domnului n-o puteţi cunoaşte şi n-au cunoscut-o nici marii Părinţi. Fiinţa lucrurilor încearcă s-o cunoască ştiinţa. Fiinţa ca fiinţa este de vreo 2500 de ani lotul gândirii filosofice. Fiinţa istorică, la rândul ei, o caută iarăşi alţii (ai citit vreuna din admirabilele cărţi ale lui Mircea Eliade?).
Vouă vă e dată fiinţa omului. E datoria voastră să spuneţi despre om ceva mai adânc şi mai adevărat decât pot spune sărmana psihologie, sau biata antropologie şi biata istorie. Se legaseră nădejdi de ştiinţele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.
Veţi consimţi voi să vedeţi în teologie o ştiinţă a omului? Veţi înţelege să faceţi din comunităţile voastre de dragoste comunităţi de cunoaştere? Veţi consimţi să nu spuneţi nu unei lumi care urcă, sau să spuneţi, ca vechii greci, un nu care să fie mai slab decât da?
Eu nu am a-ţi da lecţii. Spre capătul vieţii, văd că nu ştiu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până şi într-o viaţă ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e fiinţa care jubilează. Omul a făcut bucuria, şi a văzut că era bună.
Dar nu te poţi bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaştere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă sunt strâmbătaţi în jurul tău, dacă sunt adevăruri neştiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăţia lumii tale, dacă nu te desfeţi cu joaca asta extraordinară a umanităţii din veacul nostru cu fluizii electrici şi cu undele – dacă nu ştii tot şi nu iubeşti tot.
Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire şi cunoaştere, ba cu ele cu tot, există o ordo gaudii. Şi-ţi spun numai: bucură-te şi fă ce vrei!
De la B.P. Haşdeu către fiica sa Julia
Schimb epistolar între B.P. Haşdeu şi fiica sa, Julia, după ce soţia acestuia, Iulia, a decis să se despartă de el pentru o vreme din cauza unei scrisori în care era anunţată că soţul o înşală. Aceasta a plecat cu fiica lor în Paris. În total sunt câteva sute de scrisori, trimise între ani 1881-1888, publicate de Paul Cornea în Documente şi manuscrise literare, volumul 3. Scrisorile sunt semnate “Iubitorul Bogdan” sau “Iubitorul soţ şi tată”.
Bucureşti, 11 septembrie 1881: Nu aş vrea să se zică în Bucureşti că ai fugit de la studii mai grele la studii mai uşoare. Numai astfel se va constata pe deplin că succesele tale în Bucureşti nu se datorau protecţiei mele.
Bucureşti, 4 octombrie 1881: în Paris vei fi auzit deja vechiul proverb: noblesse oblige. Nu vorbesc despre nobleţea sângelui, care este ceva foarte secundar, dar natura te-a înzestrat până la vârf cu nobleţea mai superioară a inteligenţei şi această nobleţe te obligă a mări mereu, pe fiecare zi, reputaţia ce ţi-ai făcut-o aşa zicând din leaga.
Bucureşti, 3 martie 1882: Să te sileşti să înveţi bine, să te porţi bine, să nu uiţi niciodată că te cheamă Haşdeu, iar deviza familiei noastre trebuie să fie: patrie, onoare şi ştiinţă.
Bucureşti, 4 iunie, 1885: Nu vreau, însă, ca Lilicuţa să se scoale pe la 3 dimineaţa, să-şi strice ochii şi sănătatea, de care are atâta trebuinţă în viitor. Abuzul de studiu e tot aşa de rău, şi chiar mai periculos decât orice abuz.
Bucureşti, 31 decembrie 1887: Dacă Lilicuţa mă iubeşte câtuşi de puţin, dacă ea ţine la liniştea mea, dacă – în fine – nu vrea să vă readuc imediat la Bucureşti, trebuie să poarte flanela şi să nu abuzeze de muncă, să nu se scoale prea de dimineaţă. Tocmai vârsta de 18 ani şi tocmai în Paris sunt tot ce poate fi mai periculos când cineva nu se păzeşte. Flanela, picioare incălţate cald, o cer în modul cel mai imperios. Apoi văz că voi nu mai întrebaţi pe doftor? Sunt atât de îngrijorat, atât de izbit, încât numai prin cele de mai sus, cuvinte amare şi necioplite, am putut să încep răspunsul meu la o scrisoare lungă, drăgălaşă, plină de fapte şi de spirit, pe care am primit-o după multă aşteptare. Scriind încă tremură mâna ca la un beţiv şi trebuie să mă odihnesc o clipă.
Bucureşti, 1888: Lilicuţa ştie destulă şi prea multă carte. Lucrul cel mai bun ar fi să vă întoarceţi în România unde aerul de ţară şi chiar undeva la ţară, fără muncă, fără grijă, i-ar face mult bine. O diplomă mai mult sau mai puţin nu însemnează nemic. Eu n-am nici o diplomă.
De la F. Scott Fitzgerald către fiica sa de 11 ani, Scottie, care era în tabără – 1933
La Paix, Rodgers’ Forge
Towson, Maryland
August 8, 1933
Dragă plăcintuţă,
Sunt foarte mândru că-ți faci datoria. Vrei să-mi arăți ce-ai mai învățat la franceză? Mă bucur că ești fericită – dar n-am crezut niciodată foarte mult în fericire. N-am crezut nici în nenorociri. Astea sunt lucruri pe care le vezi pe scenă, pe ecran sau în paginile cărţilor, niciodată nu ţi se întâmplă cu adevărat în viață.
Singurul lucru în care cred în viața asta este răsplata pentru ceea ce faci (depinde ce faci, bineînţeles) și pedepsele pentru neîndeplinirea sarcinilor, care sunt de două ori mai costisitoare. Mergi la biblioteca taberei și cere-i doamnei Tyson sonetele lui Shakespeare în care apar versurile astea:
Towson, Maryland
August 8, 1933
Dragă plăcintuţă,
Sunt foarte mândru că-ți faci datoria. Vrei să-mi arăți ce-ai mai învățat la franceză? Mă bucur că ești fericită – dar n-am crezut niciodată foarte mult în fericire. N-am crezut nici în nenorociri. Astea sunt lucruri pe care le vezi pe scenă, pe ecran sau în paginile cărţilor, niciodată nu ţi se întâmplă cu adevărat în viață.
Singurul lucru în care cred în viața asta este răsplata pentru ceea ce faci (depinde ce faci, bineînţeles) și pedepsele pentru neîndeplinirea sarcinilor, care sunt de două ori mai costisitoare. Mergi la biblioteca taberei și cere-i doamnei Tyson sonetele lui Shakespeare în care apar versurile astea:
“Dar crinii sunt doar magicelor veri
pe plac, şi-i scurt al lor incert parfum;
când buruiana urcă mângâieri
spre rod, ei mor şi putrezesc în drum,
cum faptelor, când tac, adeseori,
dulceaţa le dospeşte în duhori.”
pe plac, şi-i scurt al lor incert parfum;
când buruiana urcă mângâieri
spre rod, ei mor şi putrezesc în drum,
cum faptelor, când tac, adeseori,
dulceaţa le dospeşte în duhori.”
Nu am mari lucruri la care să mă gândesc, viața pare să mi le limiteze la pregătirea unui editorial pentru Saturday Evening Post. Mă gândesc în schimb la tine, întotdeauna cu plăcere; dar dacă ai să-mi spui “Pappy” din nou, o să dau pisica afară din casă și s-o bat tare, de șase ori pentru fiecare dată când eşti impertinentă. Ce spui de asta?
Voi plăti eu costurile taberei.
Din puțina mea înțelepciune, îți las aici câteva sfaturi.
Lucruri de care să te preocupi:
Preocupă-te să ai curaj
Preocupă-te să fii curată
Preocupă-te să fii eficientă
Preocupă-te de echitație
Preocupă-te. . .
Lucrurile de care să nu te preocupi:
Nu-ţi face griji cu privire la părerile oamenilor
Pentru păpuși
Legat de trecut
Legat de viitor
Nu-ţi face griji legat de maturizare
Nu-ţi face griji dacă cineva te întrece
Nu-ţi face griji legat de reușite
Nu-ţi face griji pentru eșecuri, doar dacă e din vina ta
Nu-ţi face griji legat de țânţari
Nu-ţi face griji legat de muşte
Nu-ţi face griji legat de insecte în general
Nu-ţi face griji pentru părinți
Nu-ţi face griji pentru băieți
Nu-ţi face griji pentru dezamăgiri
Nu-ţi face griji pentru plăceri
Nu-ţi face griji pentru satisfacții
Lucruri la care să te gândeşti:
Ce îmi doresc eu, de fapt?
Cât de bună sunt cu adevărat, în comparație cu ceilalți de vârsta mea:
(a) Voi primi bursă?
(b) Am înțeles cu adevărat oamenii și sunt capabilă să mă integrez?
(c) Îmi neglijez corpul sau am grijă de el?
Cu dragoste,
Tăticul tău
P.S. Revin și te anunț că dacă îmi mai spui ”Pappy” o dată, o să-ți inventez și eu porecla Egg (Ou), un stadiu rudimentar al vieții pe care aș putea să-l distrug sau să-l stric cum mi-e voia, iar dacă le spun și celor de vârsta ta porecla, n-o să mai scapi de ea niciodată. “Egg Fitzgerald.” Cum ți-ar plăcea să te strige toți “Eggie Fitzgerald” sau “Bad Egg Fitzgerald” sau orice altceva ce ar putea născoci mințile fertile? Mai încearcă o dată să-mi spui Pappy și jur pe Dumnezeu că-ți spun și eu Egg și o să trebuiască să faci eforturi mari să scapi de porecla asta. De ce cauți necazuri?
Cu dragoste.
De la Lev Tolstoi către fiul său Ilya, când acesta din urmă se pregătea să se căsătorească, 1882
Stimate prieten Ilya,
Există întotdeauna cineva sau ceva care mă împiedică să-ţi răspund la cele două scrisori pe care mi le-ai trimis și care sunt atât de importante și dragi mie. Mai întâi a fost Baturlin, apoi sănătatea șubredă, insomnia, apoi sosirea lui D., prietenul lui H., despre care ţi-am mai scris. El e acum la un ceai cu doamnele și vorbește cu ele, fără să se înțeleagă cu adevărat între ei; așa că i-am lăsat singuri și am venit să scriu cât de puțin pot din scrisoarea pentru tine.
Chiar presupunând că S. A. cere prea mult de la tine, nu e nimic rău în a avea răbdare; mai ales că ai timp să-ţi întărești convingerile și credința. Acesta este lucrul cel mai important. Dacă nu faci asta, e periculos să te aventurezi departe de țărm fără să vezi celălalt mal.
Primul ţărm este o viață cinstită și bună, spre deliciul tău și profitul altora. Dar există o viață rea, de asemenea – o viață atât de zaharisită, atât de comună tuturor, încât, urmând-o, nici măcar n-o vei conștientiza și poate o să suferi doar în conștiința ta, dacă ai una; dar dacă părăseşti țărmul cel rău și nu vei ajunge la țărmul adevărat, vei suferi amarnic din pricina singurătăţii, reproșându-ți mereu că ți-ai părăsit semenii. Şi îţi va fi rușine.
Pe scurt, ce vreau să spun este că nu trebuie sub nicio formă să te arunci în apă dacă nu știi să înoţi. Fiecare trebuie să fie sincer și să-și dorească să fie bun din toată fiinţa lui. Simţi că poți fi așa? Ştim cu toții ce-ar spune Prinţesa Marya Alexevna despre căsătoria ta: dacă tinerii se căsătoresc fără avere, asta înseamnă copii, sărăcie, plictiseală într-un an sau doi; în zece ani, certuri. Cu alte cuvinte – iadul. Prinţesa Marya Alexevna este o femeie dreaptă și vorbeşte ca un învățat, însă ea nu știe că tinerii se căsătoresc și dintr-un alt motiv, unul numai de ei știut și pe care Prinţesa Marya Alexevna nu-l dibuie, unul ce nu are legătură cu rațiunea sau intelectul, un motiv ce conferă vieţii culoare și care, odată dus la bun sfârșit, este mai emoționant și mai profund decât oricare altul. Dacă acesta este motivul, pentru Dumnezeu, căsătorește-te odată, și contrazice vorbele Prinţesei Alexeevna. Dacă nu, în proporţie de 99 la sută, mariajul nu va aduce nimic bun în afară de nefericiri.
Îţi vorbesc din adâncul inimii mele. Primeşte-mi cuvintele în străfundul inimii tale și cântărește-le bine.
Pe lângă dragostea de fiu, îţi port acea dragoste pe care o ai pentru un om aflat la răscruce de drumuri.
Te sărut pe tine, pe Lyolya, pe Noletchka și pe Seryozha, în cazul în care s-a întors. Suntem cu toții în viață și bine.
Există întotdeauna cineva sau ceva care mă împiedică să-ţi răspund la cele două scrisori pe care mi le-ai trimis și care sunt atât de importante și dragi mie. Mai întâi a fost Baturlin, apoi sănătatea șubredă, insomnia, apoi sosirea lui D., prietenul lui H., despre care ţi-am mai scris. El e acum la un ceai cu doamnele și vorbește cu ele, fără să se înțeleagă cu adevărat între ei; așa că i-am lăsat singuri și am venit să scriu cât de puțin pot din scrisoarea pentru tine.
Chiar presupunând că S. A. cere prea mult de la tine, nu e nimic rău în a avea răbdare; mai ales că ai timp să-ţi întărești convingerile și credința. Acesta este lucrul cel mai important. Dacă nu faci asta, e periculos să te aventurezi departe de țărm fără să vezi celălalt mal.
Primul ţărm este o viață cinstită și bună, spre deliciul tău și profitul altora. Dar există o viață rea, de asemenea – o viață atât de zaharisită, atât de comună tuturor, încât, urmând-o, nici măcar n-o vei conștientiza și poate o să suferi doar în conștiința ta, dacă ai una; dar dacă părăseşti țărmul cel rău și nu vei ajunge la țărmul adevărat, vei suferi amarnic din pricina singurătăţii, reproșându-ți mereu că ți-ai părăsit semenii. Şi îţi va fi rușine.
Pe scurt, ce vreau să spun este că nu trebuie sub nicio formă să te arunci în apă dacă nu știi să înoţi. Fiecare trebuie să fie sincer și să-și dorească să fie bun din toată fiinţa lui. Simţi că poți fi așa? Ştim cu toții ce-ar spune Prinţesa Marya Alexevna despre căsătoria ta: dacă tinerii se căsătoresc fără avere, asta înseamnă copii, sărăcie, plictiseală într-un an sau doi; în zece ani, certuri. Cu alte cuvinte – iadul. Prinţesa Marya Alexevna este o femeie dreaptă și vorbeşte ca un învățat, însă ea nu știe că tinerii se căsătoresc și dintr-un alt motiv, unul numai de ei știut și pe care Prinţesa Marya Alexevna nu-l dibuie, unul ce nu are legătură cu rațiunea sau intelectul, un motiv ce conferă vieţii culoare și care, odată dus la bun sfârșit, este mai emoționant și mai profund decât oricare altul. Dacă acesta este motivul, pentru Dumnezeu, căsătorește-te odată, și contrazice vorbele Prinţesei Alexeevna. Dacă nu, în proporţie de 99 la sută, mariajul nu va aduce nimic bun în afară de nefericiri.
Îţi vorbesc din adâncul inimii mele. Primeşte-mi cuvintele în străfundul inimii tale și cântărește-le bine.
Pe lângă dragostea de fiu, îţi port acea dragoste pe care o ai pentru un om aflat la răscruce de drumuri.
Te sărut pe tine, pe Lyolya, pe Noletchka și pe Seryozha, în cazul în care s-a întors. Suntem cu toții în viață și bine.
De la J.R.R. Tolkien (dându-se drept Moș Crăciun) către fiii săi, 1925
Cliff House
La capătul lumii
Lângă Polul Nord
Crăciun 1925
Băieţii mei dragi,
Sunt îngrozitor de ocupat în acest an – tremur când mă gândesc ce mă așteaptă anul ăsta – și nu sunt nici foarte bogat. De fapt, s-au întâmplat lucruri groaznice, unele daruri s-au pierdut, Ursul Polar nu m-a ajutat şi a trebuit să-mi mut reşedinţa chiar înainte de Crăciun, deci îţi poţi imagina ce haos este aici. Şi înţelegi de ce am o nouă adresă și de ce nu pot scrie decât o singură scrisoare pentru voi doi. Totul s-a întâmplat așa: într-o zi cu mult vânt din noiembrie anul trecut, sania s-a împotmolit și s-a blocat. I-am spus Ursului Polar să nu se urce să o scoată din nămeți, dar s-a urcat. Aceasta a alunecat și a căzut pe acoperișul casei mele. Ursul Polar a căzut prin horn și a ajuns în sala de mese cu mantia mea peste el, iar toată zăpada a căzut în casă, s-a topit și a stricat totul. Am fugit jos, în pivniță, unde am strâns cadourile din acest an, iar Ursul Polar şi-a rupt piciorul. El este bine acum, dar am fost atât de supărat pe el încât a spus că nu va încerca să mă mai ajute vreodată. Mă gândesc că orgoliul său este rănit, dar își va reveni până la următorul Crăciun. Îţi trimit o poză a accidentului și a noii mele case de pe stânci, mai sus de Polul Nord. Dacă John nu poate înţelege scrisul meu tremurat de om bătrân (1925 de ani) trebuie să-l pună pe tatăl său să-i citească. Când va învăța Michael să citească și să scrie el scrisorile pentru mine? Multă dragoste pentru voi doi și pentru Christopher, al cărui nume seamănă cu al meu.
Asta e tot. La revedere.
Moș Crăciun
La capătul lumii
Lângă Polul Nord
Crăciun 1925
Băieţii mei dragi,
Sunt îngrozitor de ocupat în acest an – tremur când mă gândesc ce mă așteaptă anul ăsta – și nu sunt nici foarte bogat. De fapt, s-au întâmplat lucruri groaznice, unele daruri s-au pierdut, Ursul Polar nu m-a ajutat şi a trebuit să-mi mut reşedinţa chiar înainte de Crăciun, deci îţi poţi imagina ce haos este aici. Şi înţelegi de ce am o nouă adresă și de ce nu pot scrie decât o singură scrisoare pentru voi doi. Totul s-a întâmplat așa: într-o zi cu mult vânt din noiembrie anul trecut, sania s-a împotmolit și s-a blocat. I-am spus Ursului Polar să nu se urce să o scoată din nămeți, dar s-a urcat. Aceasta a alunecat și a căzut pe acoperișul casei mele. Ursul Polar a căzut prin horn și a ajuns în sala de mese cu mantia mea peste el, iar toată zăpada a căzut în casă, s-a topit și a stricat totul. Am fugit jos, în pivniță, unde am strâns cadourile din acest an, iar Ursul Polar şi-a rupt piciorul. El este bine acum, dar am fost atât de supărat pe el încât a spus că nu va încerca să mă mai ajute vreodată. Mă gândesc că orgoliul său este rănit, dar își va reveni până la următorul Crăciun. Îţi trimit o poză a accidentului și a noii mele case de pe stânci, mai sus de Polul Nord. Dacă John nu poate înţelege scrisul meu tremurat de om bătrân (1925 de ani) trebuie să-l pună pe tatăl său să-i citească. Când va învăța Michael să citească și să scrie el scrisorile pentru mine? Multă dragoste pentru voi doi și pentru Christopher, al cărui nume seamănă cu al meu.
Asta e tot. La revedere.
Moș Crăciun
De la Anne Sexton către fiica sa de 15 ani, Linda, 1969
Miercuri – 2:45 P.M.
Dragă Linda,
Sunt în zbor spre St. Louis pentru a ţine o prelegere. Citeam o poveste din New Yorker care m-a făcut să mă gândesc la mama mea şi fiind singură, am şoptit “ştiu, Mamă, ştiu”. (Am găsit un stilou!) Şi m-am gândit la tine – într-o zi poate o să iei avionul și o să fii și tu singură, eu poate o să fiu moartă şi tu o să-ți dorești să-mi vorbeşti.
Iar eu vreau să-ţi răspund. (Linda, poate nu se va întâmpla cât vei zbura cu avionul, poate se va întâmpla la masa din bucătărie, în timp ce-ți bei ceaiul într-o după-amiază când tu o să ai 40 de ani. Sau oricând altcândva.) Vreau să îţi spun.
În primul rând, te iubesc.
2. Nu m-ai dezamăgit niciodată.
3. Ştiu. Și eu am trecut prin asta, şi eu aveam 40 de ani şi o mamă moartă de care aveam încă nevoie.
Ăsta este mesajul meu către Linda cea de 40 de ani. Indiferent ce se va întâmpla, tu ai fost întotdeauna micuţa mea atât de deosebită, Linda Gray. Viaţa nu e uşoară. E îngrozitor să fii singur. Ştiu asta. Acum o ştii şi tu – oriunde ai fi, Linda, vorbeşte-mi. Să știi că am avut o viaţă bună – lucrurile pe care le-am scris sunt triste – dar am trăit la maximum. Și tu Linda – trăieşte intens! Până la sfârşit. Te iubesc, Linda cea de 40 de ani şi iubesc ceea ce faci, ceea ce eşti – Fii propria ta femeie. Fii a celor pe care îi iubeşti. Vorbeşte cu poeziile mele şi vorbeşte cu inima ta – Eu sunt în ambele: dacă ai nevoie de mine. Am minţit, Linda. Mi-am iubit mama şi ea m-a iubit pe mine. Nu m-a ţinut niciodată în braţe, dar mi-e dor de ea, de aceea trebuie să neg că am iubit-o vreodată – sau ea pe mine! Prostuţa de Anne! Deci asta e!
Pupici,
Mama
Miercuri – 2:45 P.M.
Dragă Linda,
Sunt în zbor spre St. Louis pentru a ţine o prelegere. Citeam o poveste din New Yorker care m-a făcut să mă gândesc la mama mea şi fiind singură, am şoptit “ştiu, Mamă, ştiu”. (Am găsit un stilou!) Şi m-am gândit la tine – într-o zi poate o să iei avionul și o să fii și tu singură, eu poate o să fiu moartă şi tu o să-ți dorești să-mi vorbeşti.
Iar eu vreau să-ţi răspund. (Linda, poate nu se va întâmpla cât vei zbura cu avionul, poate se va întâmpla la masa din bucătărie, în timp ce-ți bei ceaiul într-o după-amiază când tu o să ai 40 de ani. Sau oricând altcândva.) Vreau să îţi spun.
În primul rând, te iubesc.
2. Nu m-ai dezamăgit niciodată.
3. Ştiu. Și eu am trecut prin asta, şi eu aveam 40 de ani şi o mamă moartă de care aveam încă nevoie.
Ăsta este mesajul meu către Linda cea de 40 de ani. Indiferent ce se va întâmpla, tu ai fost întotdeauna micuţa mea atât de deosebită, Linda Gray. Viaţa nu e uşoară. E îngrozitor să fii singur. Ştiu asta. Acum o ştii şi tu – oriunde ai fi, Linda, vorbeşte-mi. Să știi că am avut o viaţă bună – lucrurile pe care le-am scris sunt triste – dar am trăit la maximum. Și tu Linda – trăieşte intens! Până la sfârşit. Te iubesc, Linda cea de 40 de ani şi iubesc ceea ce faci, ceea ce eşti – Fii propria ta femeie. Fii a celor pe care îi iubeşti. Vorbeşte cu poeziile mele şi vorbeşte cu inima ta – Eu sunt în ambele: dacă ai nevoie de mine. Am minţit, Linda. Mi-am iubit mama şi ea m-a iubit pe mine. Nu m-a ţinut niciodată în braţe, dar mi-e dor de ea, de aceea trebuie să neg că am iubit-o vreodată – sau ea pe mine! Prostuţa de Anne! Deci asta e!
Pupici,
Mama
De la Edgar Rice Burroughs către fiica lui Joan, 1941
Edgar Rice Burroughs
Tarzana, California
1298 Kapiolani Boulscrisorevard
Honolulu T H
24 ianuarie 1941
Dragă Joan,
Scrisoarea ta din data de 14 a fost foarte binevenită, așa cum sunt toate scrisorile tale, de altfel. Deși ai trimis-o cu avionul, trebuie să fi venit cu barca; de opt zile sunt aici și nu a sosit niciun avion. Trebuia să aterizeze unul astăzi, dar ziarul de dimineaţă spune că va sosi mâine, așa că eu sunt sigur că scrisoarea ta nu ajunge cu avionul ăsta. Repede, Watson, acul!
Sunt bucuros că ți-a plăcut THE DEPUTY SHERIFF. Am scris-o în vara anului 1930 si am bătut la ușa fiecărei reviste de prin SUA, dar nimeni n-a vrut s-o cumpere. Cred că Ralph a reușit într-un final să o publice într-o revistă, am uitat care. Întotdeauna mi-a plăcut, dar n-am putut înțelege de ce nu se vinde. Cred că problema era că tot ce-şi doresc ceilalţi de la mine sunt chestii extrem de inventive. Dacă cineva mi-ar spune cuvinte atât de frumoase despre ce scriu așa cum ai făcut-o tu, m-aş tulbura şi mi-ar veni să plâng. Am avut atât de multe refuzuri în ultima vreme și mi-au fost atât de insultate lucrările, încât mi-am pierdut încrederea în mine. Sunt al naibii de supărat când aud oameni cerându-şi scuze pentru că mi-au citit povestirile sau când spun că erau nevoiți să le citească copiilor lor sau că obişnuiau să citească în grădiniță, dar n-au mai citit nicio carte de ani buni. Ar trebui să mă amuze, dar cred că mi-am pierdut simțul umorului. Cred că o să-i răspund următorului cu o replică politicoasă de genul: “Auzi tu, avorton penibil ce ești, dacă ai avea măcar deșteptăciunea unui pițigoi sașiu, ti-ai fi ținut gura aia proastă în loc să acuzi literatura ce a însuflețit sute de milioane de oameni de-a lungul unui sfert de secol!” Nu crezi că s-ar opri? Sau aș fi prea politicos?
Am început o altă poveste cu nătărăul de Venus, THE WIZARD OF VENUS. Acest tip este un fel de hipnotizator, și i-a făcut pe fiecare din valea lui să creadă că i-a transformat pe toți prietenii și rudele lor în zandars (porci Amtorian). O familie își ține fiica într-un staul din spatele castelului. Cu scuzele de rigoare față de Merlin, legenda Arthuriană, și față de Mark Twain.
Este ceva în scrisoarea ta ce nu înțeleg – Oh! Tocmai mi-am dat seama. “M.A.S.” – Mutual Admiration Society. Mi-a luat ceva să-mi dau seama. A trecut mult timp de când n-am mai auzit cuvântul ăsta. Mi-aș dori să mă întorc ca să pot să te văd mai des. Sunt sigur că ciudatul ăsta de Burroughs te va face din nou să râzi.
Ai mai lucrat la vreun film? A obținut Jim jobul de instructor de zbor? Aşa sper. Mi-aş dori ca Hulbert să facă ceva cu cântatul lui. În curând, o să aibă barba lungă și albă și va trebui împins pe scenă într-un cărucior cu rotile; și am înțeles că nu prea ai succes în starea asta. Întotdeauna va exista pericolul ca atunci când atinge o notă înaltă, să-i cadă proteza în barbă.
Edgar Rice Burroughs
Tarzana, California
1298 Kapiolani Boulscrisorevard
Honolulu T H
24 ianuarie 1941
Dragă Joan,
Scrisoarea ta din data de 14 a fost foarte binevenită, așa cum sunt toate scrisorile tale, de altfel. Deși ai trimis-o cu avionul, trebuie să fi venit cu barca; de opt zile sunt aici și nu a sosit niciun avion. Trebuia să aterizeze unul astăzi, dar ziarul de dimineaţă spune că va sosi mâine, așa că eu sunt sigur că scrisoarea ta nu ajunge cu avionul ăsta. Repede, Watson, acul!
Sunt bucuros că ți-a plăcut THE DEPUTY SHERIFF. Am scris-o în vara anului 1930 si am bătut la ușa fiecărei reviste de prin SUA, dar nimeni n-a vrut s-o cumpere. Cred că Ralph a reușit într-un final să o publice într-o revistă, am uitat care. Întotdeauna mi-a plăcut, dar n-am putut înțelege de ce nu se vinde. Cred că problema era că tot ce-şi doresc ceilalţi de la mine sunt chestii extrem de inventive. Dacă cineva mi-ar spune cuvinte atât de frumoase despre ce scriu așa cum ai făcut-o tu, m-aş tulbura şi mi-ar veni să plâng. Am avut atât de multe refuzuri în ultima vreme și mi-au fost atât de insultate lucrările, încât mi-am pierdut încrederea în mine. Sunt al naibii de supărat când aud oameni cerându-şi scuze pentru că mi-au citit povestirile sau când spun că erau nevoiți să le citească copiilor lor sau că obişnuiau să citească în grădiniță, dar n-au mai citit nicio carte de ani buni. Ar trebui să mă amuze, dar cred că mi-am pierdut simțul umorului. Cred că o să-i răspund următorului cu o replică politicoasă de genul: “Auzi tu, avorton penibil ce ești, dacă ai avea măcar deșteptăciunea unui pițigoi sașiu, ti-ai fi ținut gura aia proastă în loc să acuzi literatura ce a însuflețit sute de milioane de oameni de-a lungul unui sfert de secol!” Nu crezi că s-ar opri? Sau aș fi prea politicos?
Am început o altă poveste cu nătărăul de Venus, THE WIZARD OF VENUS. Acest tip este un fel de hipnotizator, și i-a făcut pe fiecare din valea lui să creadă că i-a transformat pe toți prietenii și rudele lor în zandars (porci Amtorian). O familie își ține fiica într-un staul din spatele castelului. Cu scuzele de rigoare față de Merlin, legenda Arthuriană, și față de Mark Twain.
Este ceva în scrisoarea ta ce nu înțeleg – Oh! Tocmai mi-am dat seama. “M.A.S.” – Mutual Admiration Society. Mi-a luat ceva să-mi dau seama. A trecut mult timp de când n-am mai auzit cuvântul ăsta. Mi-aș dori să mă întorc ca să pot să te văd mai des. Sunt sigur că ciudatul ăsta de Burroughs te va face din nou să râzi.
Ai mai lucrat la vreun film? A obținut Jim jobul de instructor de zbor? Aşa sper. Mi-aş dori ca Hulbert să facă ceva cu cântatul lui. În curând, o să aibă barba lungă și albă și va trebui împins pe scenă într-un cărucior cu rotile; și am înțeles că nu prea ai succes în starea asta. Întotdeauna va exista pericolul ca atunci când atinge o notă înaltă, să-i cadă proteza în barbă.
Da, Pacificul e o băltoacă, iar în momentul de față eu nu am de gând să sar peste băltoace.
Voi termina acum cu această nebunie. Multă dragoste, dragă; transmite-i salutări lui Jim și sărută copiii din partea mea.
Întotdeauna,
(Semnat, “Papa”)
Voi termina acum cu această nebunie. Multă dragoste, dragă; transmite-i salutări lui Jim și sărută copiii din partea mea.
Întotdeauna,
(Semnat, “Papa”)
Un alt scriitor care pretinde a fi Moș Crăciun – scrisoarea lui Mark Twain către fiica lui Susie de 3 ani, 1975
Palatul Sf. Nicolae.
De pe Lună.
Dimineața de Crăciun.
Draga mea Susie Clemens,
Am primit și am citit toate scrisorile pe care tu și sora ta mai mică mi le-aţi scris cu ajutorul mamei şi dădacelor voastre; le-am citit, de asemenea, pe cele pe care voi, oameni mici, mi le-aţi scris cu propriile mâini – pentru că, deși nu ați folosit toate literele alfabetului popoarelor cultivate, aţi folosit literele pe care toți copiii din toate țările de pe pământ și din stelele sclipitoare le folosesc; si cum toți cei cu care lucrez sunt copii, veți înțelege că eu pot citi cu ușurință literele zimțate și fantastice pe care le-ați folosit tu și sora ta cea mică. Dar nu am putut descifra scrisorile pe care le-ați dictat mamei şi dădacelor pentru că eu sunt străin și nu pot citi bine în engleză. Vei vedea că nu am făcut nici o greșeală cu privire la lucrurile pe care tu și surioara le-aţi vrut – Am coborât pe horn la miezul nopții când dormeaţi şi le-am așezat eu singur pe toate – și v-am sărutat pe amândouă pentru că sunteţi copii buni, bine pregătiţi, manierați, cei mai ascultători copii pe care i-am văzut vreodată. Dar în scrisoarea pe care ați dictat-o au existat unele cuvinte pe care nu le-am înțeles și unul sau două lucruri pe care nu ți le-am adus pentru că nu le-am mai avut pe stoc. Ultimul mobilier de bucătărie pentru păpuşi tocmai a plecat către o fetiță foarte săracă din Steaua Nordului, în țara cea rece mai sus de Carul Mare. Mama ta îţi poate arăta steaua şi tu vei spune: “Fulg Mic De Zăpadă, (acesta este numele fetiței) mă bucur că ai primit mobila pentru că tu ai nevoie de ea mai mult decât mine”. Asta este, trebuie să-i scrii o scrisoare cu mâna ta și Fulg Mic De Zăpadă îţi va trimite un răspuns. Dacă doar îi vorbești, ea nu te va auzi. Asigură-te că nu-i vei scrie mult și că scrisoarea va fi uşoară pentru că distanța este mare și poştaşului îi va fi greu.
Au fost câteva cuvinte în scrisoarea mamei tale pe care nu le-am descifrat. Am înţeles că vrei un “cufăr plin cu haine de păpuşi”. Asta era? Voi suna la soneria ușii de la bucătărie la ora nouă dimineața ca să te întreb. Dar nu trebuie să mă vadă nimeni și nu trebuie să vorbesc cu nimeni, în afară de tine. Când sună soneria, George trebuie să se lege la ochi să-mi deschidă ușa. Apoi, el trebuie să se întoarcă în sala de mese și să ia bucătarul cu el. Trebuie să-i spui lui George să meargă în vârful picioarelor și să nu vorbească – în caz contrar, el va muri într-o zi. Apoi, trebuie să mergi până în camera copiilor și să te urci pe un scaun sau pe patul unei doici și să pui urechea la tubul care duce până jos în bucătărie, iar atunci când o să mă auzi că fluier, trebuie să vorbeşti prin tub și să spui “Bine ai venit, Moş Crăciun!”. Apoi voi întreba dacă ai vrut cufărul sau nu. Dacă vei spune că asta ai dorit, te voi întreba ce culoare doreşti să fie. Mama ta te va ajuta să numeşti o culoare frumoasă și apoi trebuie să-mi povestești în detaliu tot ceea ce trebuie să conțină. O să-ți spun “La revedere și un Crăciun fericit micuței mele Susie Clemens”, iar tu trebuie să spui “La revedere, bunule Moș Crăciun, îţi mulțumesc foarte mult și te rog să-i spui lui Fulg Mic De Zăpadă ca mă voi uita la steaua ei în seara asta și ea trebuie să se uite jos, aici – voi fi chiar la fereastră; și în toiul nopții mă voi uita la steaua ei și voi spune <<Știu și eu pe cineva acolo sus și îmi place de ea.>>” Atunci trebuie să mergi jos în bibliotecă și să-l pui pe George sa închidă toate ușile care dau în salon, și toată lumea trebuie să rămână locului o vreme. Voi merge pe Lună și voi lua lucrurile pe care ţi le doresti și, în câteva minute, le voi da drumul în jos pe coșul șemineului din salon – dacă într-adevăr ceea ce vrei e un cufăr, nu-l pot lăsa pe hornul din odaia copiilor pentru că e prea mare și nu încape.
Oamenii pot vorbi între ei dacă doresc, până când vor auzi pașii mei în salon. Apoi, spune-le să tacă o vreme până mă întorc înapoi pe horn. Poate că nu veți auzi paşii mei deloc – deci poti sa te duci din când în când să tragi cu ochiul prin gaura cheii și vei vedea cadoul pe care ți-l dorești chiar sub pian – căci acolo îl voi așeza. Dacă las urme de zăpadă, spune-i lui George să curețe pentru că nu am timp să mai fac și astfel de lucruri. George nu trebuie să folosească o mătură, ci o cârpă – altfel el va muri a doua zi. Trebuie să-l urmăreşti pe George și să nu-l laşi să facă greșeala asta. Dacă cizmele mele lasă pete de noroi pe marmură, George nu trebuie să le curețe niciodată. Lasă-le acolo în amintirea vizitei mele și ori de câte ori te uiţi în jos sau o arăți cuiva, să-ţi aminteşti că trebuie să fii fată cuminte. Dacă se va întâmpla să fii neascultătoare și cineva te va întreba despre urma lăsată de cizma bătrânului Moș Crăciun pe marmură, ce îi vei spune, draguţă?
La revedere pentru câteva minute până când ajung din nou aici și sun la uşa bucătăriei.
Dragul tău,
Moș Crăciun,
Pe care unii oamenii îl numesc “Omul din Lună”
Palatul Sf. Nicolae.
De pe Lună.
Dimineața de Crăciun.
Draga mea Susie Clemens,
Am primit și am citit toate scrisorile pe care tu și sora ta mai mică mi le-aţi scris cu ajutorul mamei şi dădacelor voastre; le-am citit, de asemenea, pe cele pe care voi, oameni mici, mi le-aţi scris cu propriile mâini – pentru că, deși nu ați folosit toate literele alfabetului popoarelor cultivate, aţi folosit literele pe care toți copiii din toate țările de pe pământ și din stelele sclipitoare le folosesc; si cum toți cei cu care lucrez sunt copii, veți înțelege că eu pot citi cu ușurință literele zimțate și fantastice pe care le-ați folosit tu și sora ta cea mică. Dar nu am putut descifra scrisorile pe care le-ați dictat mamei şi dădacelor pentru că eu sunt străin și nu pot citi bine în engleză. Vei vedea că nu am făcut nici o greșeală cu privire la lucrurile pe care tu și surioara le-aţi vrut – Am coborât pe horn la miezul nopții când dormeaţi şi le-am așezat eu singur pe toate – și v-am sărutat pe amândouă pentru că sunteţi copii buni, bine pregătiţi, manierați, cei mai ascultători copii pe care i-am văzut vreodată. Dar în scrisoarea pe care ați dictat-o au existat unele cuvinte pe care nu le-am înțeles și unul sau două lucruri pe care nu ți le-am adus pentru că nu le-am mai avut pe stoc. Ultimul mobilier de bucătărie pentru păpuşi tocmai a plecat către o fetiță foarte săracă din Steaua Nordului, în țara cea rece mai sus de Carul Mare. Mama ta îţi poate arăta steaua şi tu vei spune: “Fulg Mic De Zăpadă, (acesta este numele fetiței) mă bucur că ai primit mobila pentru că tu ai nevoie de ea mai mult decât mine”. Asta este, trebuie să-i scrii o scrisoare cu mâna ta și Fulg Mic De Zăpadă îţi va trimite un răspuns. Dacă doar îi vorbești, ea nu te va auzi. Asigură-te că nu-i vei scrie mult și că scrisoarea va fi uşoară pentru că distanța este mare și poştaşului îi va fi greu.
Au fost câteva cuvinte în scrisoarea mamei tale pe care nu le-am descifrat. Am înţeles că vrei un “cufăr plin cu haine de păpuşi”. Asta era? Voi suna la soneria ușii de la bucătărie la ora nouă dimineața ca să te întreb. Dar nu trebuie să mă vadă nimeni și nu trebuie să vorbesc cu nimeni, în afară de tine. Când sună soneria, George trebuie să se lege la ochi să-mi deschidă ușa. Apoi, el trebuie să se întoarcă în sala de mese și să ia bucătarul cu el. Trebuie să-i spui lui George să meargă în vârful picioarelor și să nu vorbească – în caz contrar, el va muri într-o zi. Apoi, trebuie să mergi până în camera copiilor și să te urci pe un scaun sau pe patul unei doici și să pui urechea la tubul care duce până jos în bucătărie, iar atunci când o să mă auzi că fluier, trebuie să vorbeşti prin tub și să spui “Bine ai venit, Moş Crăciun!”. Apoi voi întreba dacă ai vrut cufărul sau nu. Dacă vei spune că asta ai dorit, te voi întreba ce culoare doreşti să fie. Mama ta te va ajuta să numeşti o culoare frumoasă și apoi trebuie să-mi povestești în detaliu tot ceea ce trebuie să conțină. O să-ți spun “La revedere și un Crăciun fericit micuței mele Susie Clemens”, iar tu trebuie să spui “La revedere, bunule Moș Crăciun, îţi mulțumesc foarte mult și te rog să-i spui lui Fulg Mic De Zăpadă ca mă voi uita la steaua ei în seara asta și ea trebuie să se uite jos, aici – voi fi chiar la fereastră; și în toiul nopții mă voi uita la steaua ei și voi spune <<Știu și eu pe cineva acolo sus și îmi place de ea.>>” Atunci trebuie să mergi jos în bibliotecă și să-l pui pe George sa închidă toate ușile care dau în salon, și toată lumea trebuie să rămână locului o vreme. Voi merge pe Lună și voi lua lucrurile pe care ţi le doresti și, în câteva minute, le voi da drumul în jos pe coșul șemineului din salon – dacă într-adevăr ceea ce vrei e un cufăr, nu-l pot lăsa pe hornul din odaia copiilor pentru că e prea mare și nu încape.
Oamenii pot vorbi între ei dacă doresc, până când vor auzi pașii mei în salon. Apoi, spune-le să tacă o vreme până mă întorc înapoi pe horn. Poate că nu veți auzi paşii mei deloc – deci poti sa te duci din când în când să tragi cu ochiul prin gaura cheii și vei vedea cadoul pe care ți-l dorești chiar sub pian – căci acolo îl voi așeza. Dacă las urme de zăpadă, spune-i lui George să curețe pentru că nu am timp să mai fac și astfel de lucruri. George nu trebuie să folosească o mătură, ci o cârpă – altfel el va muri a doua zi. Trebuie să-l urmăreşti pe George și să nu-l laşi să facă greșeala asta. Dacă cizmele mele lasă pete de noroi pe marmură, George nu trebuie să le curețe niciodată. Lasă-le acolo în amintirea vizitei mele și ori de câte ori te uiţi în jos sau o arăți cuiva, să-ţi aminteşti că trebuie să fii fată cuminte. Dacă se va întâmpla să fii neascultătoare și cineva te va întreba despre urma lăsată de cizma bătrânului Moș Crăciun pe marmură, ce îi vei spune, draguţă?
La revedere pentru câteva minute până când ajung din nou aici și sun la uşa bucătăriei.
Dragul tău,
Moș Crăciun,
Pe care unii oamenii îl numesc “Omul din Lună”
De la Kurt Vonnegut către fiica lui, Nanny – 1972
Dragă Nanno,
Cred că știi că eu când eram student, nu le-am prea scris părinților mei. Ai spus tot ceea ce contează cu adevărat în prima ta scrisoare – că mă iubești foarte mult. Mark mi-a scris recent același lucru. Asta mă va ajuta ani de zile de acum înainte. Cred că eu mă abțineam să le spun asta părinților mei. Sau le-am spus-o atât de des că n-a mai avut sens. Același lucru, oricum.
Promit să-ţi urmez sfatul, să încerc din nou să pictez. Am renunţat la asta destul de ușor când spiritul care sălășluia în mine a decis să mă ghideze în altă parte. Pe atunci, tot ce realizam părea să ia formă sub ochii mei în câteva clipe. Apoi observam cât de murdar eram tot, ca la grădiniță.
Cele mai multe scrisori de la un părinte către copii conțin sfaturi care nu sunt altceva decât visele ratate ale părintelui. Sfatul meu pentru tine este să plătesti pe cineva să te învețe să vorbeşti o limbă străină, să se întâlnească cu tine de două sau trei ori pe săptămână și să vorbiţi. De asemenea, învață să cânti la un instrument muzical. Dar cum eu sunt încă viu, sfatul ăsta nu are de fapt niciun sens. Căci dacă ar fi fost cu adevărat folositor, l-aș urma chiar eu.
Un lucru uimitor ce mi s-a întâmplat când eram ca tine a fost relația cu o femeie de vârsta la care sunt eu acum. Nu știa ce să facă cu viața ei și i-am spus că ar putea măcar să învețe să cânte la pian. Dar apartamentul meu nu era suficient de mare pentru un pian, iar eu prea leneș să mă mut. Edith are o soluție pentru oamenii leneşi: să se însoare cu cineva cu energie debordantă.
Mă duc în Anglia o săptămână luna viitoare – merg la lansarea filmului Slaughterhouse-Five (Abatorul -Cinci). O să mă gândesc la tine cu mult drag, la cât de timizi eram unul cu celălalt, cât de încurcați ne purtam. A fost frumos. Cred că ar fi fost penibil dacă ne-am fi purtat ca un tată cu fiica lui dintr-un serial TV.
Nu-mi răspunde la această scrisoare.
Ţine-mă minte cu drag.
Cu dragoste,
K
Dragă Nanno,
Cred că știi că eu când eram student, nu le-am prea scris părinților mei. Ai spus tot ceea ce contează cu adevărat în prima ta scrisoare – că mă iubești foarte mult. Mark mi-a scris recent același lucru. Asta mă va ajuta ani de zile de acum înainte. Cred că eu mă abțineam să le spun asta părinților mei. Sau le-am spus-o atât de des că n-a mai avut sens. Același lucru, oricum.
Promit să-ţi urmez sfatul, să încerc din nou să pictez. Am renunţat la asta destul de ușor când spiritul care sălășluia în mine a decis să mă ghideze în altă parte. Pe atunci, tot ce realizam părea să ia formă sub ochii mei în câteva clipe. Apoi observam cât de murdar eram tot, ca la grădiniță.
Cele mai multe scrisori de la un părinte către copii conțin sfaturi care nu sunt altceva decât visele ratate ale părintelui. Sfatul meu pentru tine este să plătesti pe cineva să te învețe să vorbeşti o limbă străină, să se întâlnească cu tine de două sau trei ori pe săptămână și să vorbiţi. De asemenea, învață să cânti la un instrument muzical. Dar cum eu sunt încă viu, sfatul ăsta nu are de fapt niciun sens. Căci dacă ar fi fost cu adevărat folositor, l-aș urma chiar eu.
Un lucru uimitor ce mi s-a întâmplat când eram ca tine a fost relația cu o femeie de vârsta la care sunt eu acum. Nu știa ce să facă cu viața ei și i-am spus că ar putea măcar să învețe să cânte la pian. Dar apartamentul meu nu era suficient de mare pentru un pian, iar eu prea leneș să mă mut. Edith are o soluție pentru oamenii leneşi: să se însoare cu cineva cu energie debordantă.
Mă duc în Anglia o săptămână luna viitoare – merg la lansarea filmului Slaughterhouse-Five (Abatorul -Cinci). O să mă gândesc la tine cu mult drag, la cât de timizi eram unul cu celălalt, cât de încurcați ne purtam. A fost frumos. Cred că ar fi fost penibil dacă ne-am fi purtat ca un tată cu fiica lui dintr-un serial TV.
Nu-mi răspunde la această scrisoare.
Ţine-mă minte cu drag.
Cu dragoste,
K
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu