Ţara aceasta se numeşte România, este locul unde m-am născut eu şi maică-ta. Şi locul unde s-au născut şi bunicii tăi, pe care îmi pare rău că i-ai văzut atât de rar. Şi, dinainte îţi spun, iartă-mă că nu te-am învăţat niciodată limba ei, dar povestea pe care o să ţi-o zic în sfârşit, o să te facă să înţelegi de ce. Pentru că n-am vrut să ai nicio legătură cu ea. Nu am vrut s-o cunoşti, iar noi am vrut s-o uităm, odată ce am părăsit-o.
Să nu te sperii de ţara asta. Să ştii că nu a fost dintotdeauna aşa. În locul celui mai mare crater din Europa, cum ai învăţat la geografia lumii, erau odată nişte munţi. Nişte munţi cum nu îţi poţi închipui de frumoşi, se numeau Munţii Apuseni –plini de verdeaţă, în care oamenii locuiau în pace, creşteau animale, cultivau grâne, un loc unde găseai poate cel mai curat şi proaspăt aer pe care l-ai fi putut respira vreodată.
Să nu te sperii de ţara asta. Câmpiile uscate pe care nu creşte nimic şi albiile mizerabile ale râurilor, în care apa este toxică, nu au fost aşa dintotdeauna. Dacă îţi spun că ţara asta a fost la un moment dat cea mai productivă din punct de vedere agricol, te vei minuna. I se spunea chiar „Grânarul Europei”. Ce vremuri…
Iar oraşul acela aglomerat, în care acum abia poţi respira, plin de clădiri amestecate, toate kitschioase, colorate în toate felurile, unde nu ai pe unde trece, iar lumea este încruntată şi exagerat de violentă, odată s-a numit „Micul Paris”. Şi era un oraş plin de viaţă, de artişti şi tineri veniţi din tot restul ţării să-şi facă un drum în viaţă, să înveţe, să muncească şi să devină uşor uşor parte a capitalei. Este oraşul în care m-am născut eu, se numeşte Bucureşti, şi nu a fost întotdeauna aşa. Era odată un loc în care răsăriturile şi apusurile erau cele mai frumoase, cum n-ai văzut în nicio altă metropolă. Un loc care duduia de energie şi forfotă şi mai ales de dragoste.
Iar oamenii aceia pe care îi vezi plângând că nu au apă potabilă sau e prea scumpă, să ştii, că părinţii lor aveau atâta apă curată cum n-ai văzut vreodată. Puteai să bei direct de la robinet, nu râde. Iar firmele care o îmbuteliau erau premiate în mai toată lumea pentru puritatea ei. Acum nu mai e nimic.
Iar eu aici nu eram tâmplar, asta e o meserie pe care am învăţat-o când am luat-o de la început, la aproape treizeci de ani. În ţara asta eram scriitor. Da, am publicat trei romane, trei poveşti, şi un volum de poezie aici, dar nu mai contează. Ulterior să fii artist a ajuns o jignire, dacă-ţi vine să crezi. Mi-au furat până şi asta. La fel cum ne-au furat oraşul şi apoi ţara. Au vândut-o. Bucăţică cu bucăţică. Pentru bani. Pentru aur. Au distrus ţara asta, care nu a fost dintotdeauna aşa.
Să nu crezi că nu ne-am împotrivit, iubita mea. Să nu crezi că am stat cu mâinile în şolduri, privind dezastrul venit din partea unei clase politice corupte, toată coruptă, fără excepţie, şi a unei prese ipocrite şi imorale, condusă tot de ei, care ne-a astupat gurile. Iar peste toate astea, indiferenţa majorităţii.
Nu, noi am ieşit în stradă. Paşnic. Mai întâi pentru Roşia Montană, o localitate care se afla fix în mijlocul craterului, doar că cu câţiva mii de metri mai sus. Am ieşit la început zeci, apoi sute, apoi mii, apoi zeci de mii. Doamne, ce frumos era pe stradă. Ocupam trotuarele şi strigam toată noaptea. Şi se cânta! Şi ne ţineam de mână şi credeam că putem învinge mizeria umană. Zile întregi am ieşit pe străzi şi am ţipat pentru ţara asta, săptămâni, luni, ani, dar nu ne-a ascultat nimeni.
Ba mai mult! Ne-au jignit, ne-au făcut în toate felurile. Ne-au scuipat. Ne-au umilit. Şi ne-au făcut să ne urâm între noi, într-un final.
De aceea, după ce ne-am dat seama că Roşia Montană a fost bătălia generaţiei noastre şi am pierdut-o pentru că am fost prea puţini, am plecat. Toţi. Iar ei au vândut şi au distrus tot, bucată cu bucată. Să nu te sperii de ţara asta, nu toţi erau analfabeţi, ba chiar odată ofeream lumii artişti cum nu îţi imaginezi şi specialişti din toate domeniile. Dar nu i-au interesat decât banii. Restul? Nu mă întreba de ce au stat în case… Pur şi simplu nu le-a păsat. Şi iată ce au lăsat copiiilor lor…
Vizitează România, iubita mea, îmi doresc asta, ca să ştii de unde venim, dar mai mult, ca să înveţi lecţia ignoranţei şi a indiferenţei. Şi capătul lăcomiei. Dar cel mai important! Să nu-ţi fie milă de ei… Nu merită, ei sunt urmaşii nenorociţilor care ne-au batjocorit sau, mai grav, au tăcut. Când tăcerea era cel mai crud şi inuman lucru de care puteai da dovadă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu