“Tu ești pentru mine relația necesară. Toți ceilalți sunt întâmplători.”

Când s-au întâlnit prima oară, amândoi erau studenți la Filosofie. El, 24 de ani, ea abia 21. El, plin de viață și nebunie, ea, frumoasă și inteligentă. După examenul final, el a curtat-o intens, ea îl găsea urât, aproape respingător. Însă exuberanța lui nu a lăsat-o indiferentă. Cei doi s-au împrietenit și au căzut de acord să aibă o relație de doi ani de zile. După care ar fi continuat, dar pentru că timpul alocat ”relației exclusive” s-ar fi scurs, trebuiau să se vadă și cu alții.

Au trecut cei doi ani de când s-au cunoscut în 1929. Nici Sartre și nici Beauvoir nu dădeau vreun semn că ar vrea să renunțe. Ba chiar Sartre ajunge la concluzia că Simone este pentru el ”relația necesară. Toți ceilalți sunt întâmplători.” Totuși, s-au ținut de cuvânt și au început să dezvolte și relații în afara relației oficiale. Mai mult el. Ea avea să ”îndrăgească” și să se refugieze în femei pe care avea să i le prezinte lui.

Îmbinarea dintre libertărțile reciproc asumate ale unor amoruri pasagere și exterioare și relația lor nu a făcut decât să înnoade și mai strâns legătura dintre cei doi care avea să țină toată viața. Intensitatea și fascinația continuă a unuia față de celălalt survenea din ceea ce aveau în comun cei doi: ideile, dezbaterile, nevoia de dialog. Un dialog perpetuu, o legătură preponderent intelectualicească.

Sartre:

Fără ea nu aş fi avut niciodată aceeaşi experienţă. Fără să fi discutat cu ea despre acestea, ele ar fi fost nespecifice. Un gest pe care îl descriu, o situaţie de viaţă pe care o analizez – ele capătă precizia şi exactitatea lor realistă prin intensitatea experienţei cu Simone de Beauvoir.

Tot el spunea într-un interviu video (un proiect de-al lui Gerard Byrne), că relațiile dintre bărbați și femei sunt posibile și esențiale doar dacă cei doi au culturi egale sau chiar aceeași cultură. Trebuie să avem aceeași cultură pentru a dori aceleași libertăți, ar spune el.

De-a lungul anilor, nimic nu părea să sărăcească între cei doi filosofi existențialiști. Trăiau într-o dublă complicitate, atât intelectuală, cât și emoțională. Se spune că nu au renunțat niciodată la politețurile și respectul adresabilității, vorbindu-și cu ”dumneavoastră” și au înțeles că tocmai sinceritatea totală, confesiunile nedisimulate și transparența absolveau ieșirile erotice ”din decor” ale celor doi de orice urmă de vulgaritate. Își povesteau totul.

Un punct de plecare al relației lor se pare că a fost recunoașterea superiorității în gândire a lui Sartre de către de Beauvoir, înțelegând legătura cu el ca pe un soi de provocare, o experiență care suscita, incita și o obliga la o neostoită evoluție. De Beauvoir își extrăgea forța necesară maturizării și devenirii din dependența pe care o simțea față de scriitorul și filosoful de lângă ea, ajungând la concluzia că “Femeie nu te naști, ci devii”.

Deși niciunul nu credea în căsătorie, iar Sartre era cel mai acerb dușman al acestei instituții dintre cei doi, el va fi totuși cel care își va încălca rigurozitățile și ajunge să o ceară pe de Beauvoir de trei ori în căsătorie, ea refuzând pe motiv că dorea să rămână devotată principiilor sale.
 

Totul s-a terminat la moartea lui Sartre pe 15 aprilie 1980, la spitalul Broussais din Paris, la cei 75 de ani ai săi, din cauza unei embolii pulmonare și a altor complicații. Simone de Beauvoir va muri peste șase ani, lăsând în lucrarea sa, La Cérémonie des adieux, din 1981, ultimele cuvinte ale omului lângă care și-a petrecut toată viața:

Moartea nu ne va reuni. Așa stau lucrurile. Cu toate astea, e splendid în sine că am reușit să ne trăim viețile în armonie pentru atâta vreme.

După ce scriitoarea moare, presa se năpustește haină peste jurnalul acesteia, devorând toate intimitățile lui de Beauvoir și descoperind, de fapt, suferința mută și demnă a unei femei care a iubit toată viața un singur bărbat și care a înțeles, dintr-o afecțiune și o răbdare fără limite, libertinajul său.
 

Mormântul lui Jean-Paul Sartre și al lui Simone de Beauvoir
în Cimitirul Montparnasse, Paris

*

Iată mai jos o scrisoare din 1929 pe care tânărul Sartre de 24 de ani i-o scrie lui Simone (21 ani) chiar după ce acesta i-a cerut mâna (iar de Beauvoir a refuzat). Era începutul legăturii lor de o viață.

Micuța mea,

Demult am tot vrut să-ți scriu, într-una din acele seri după o ieșire cu prietenii când simți că lumea e a ta. Am vrut să-ți aștern la picioare fericirea pe care o simte cuceritorul, așa cum se întâmpla pe vremea Regelui Soare. Numai că de fiecare dată eram prea obosit de atâtea țipete și mă duceam să mă culc. Astăzi însă vreau s-o fac pentru a simți acea plăcere încă străină ție, acea plăcere de a trece de la prietenie la iubire, de la putere la tandrețe. În seara aceasta, te iubesc într-un fel pe care tu nu-l cunoști la mine: nu sunt nici slăbit de atâtea călătorii, nici copleșit de dorința de a te avea lângă mine. Îmi stăpânesc dragostea pentru tine și o transform într-unul din acele elemente care mă clădește. Mi se întâmplă mai des decât vreau să recunosc, însă rar atunci când îți scriu. Încearcă să mă înțelegi: te iubesc și în același timp încerc să fiu atent la cele exterioare. La Toulouse pur și simplu te-am adorat. Te iubesc în seara asta de primăvară. Te iubesc cu fereastra deschisă. Tu ești a mea și lucrurile sunt ale mele și iubirea mea alterează lucrurile din jurul meu, iar lucrurile alterează și ele iubirea mea.

Draga mea fetiță, așa cum ți-am spus, ție îți lipsește prietenia. Acum e timpul să-ți dau niște sfaturi mai practice. Nu ți-ai găsit nicio prietenă? Cum se poate ca Toulouse-ul să nu aibă nicio femeie inteligentă, demnă de tine? Nici n-ar trebui s-o iubești. Vai, tu ești tot timpul gata să oferi iubire, e cel mai simplu lucru pe care cineva îl poate obține de la tine. Nu vorbesc de genul de iubire pe care mi-l oferi mie, iubirea asta le depășește pe toate, dar tu ești excesiv de generoasă și cu celelalte iubiri, acele iubiri secundare, ca atunci, în noapte aia la Thiviers când te-ai îndrăgostit de acel țăran ce pășea în josul dealului pe întuneric, fluierând, țăranul acela care până la urma s-a dovedit că eram chiar eu. Trebuie să ajungi să cunoști și acel sentiment ce nu are legătură cu tandrețea și care apare între doi oameni. E greu pentru că orice prietenie, chiar și între doi indivizi cu sânge clocotind, are momentele sale de iubire. Îți consolezi prietenul suferind și ajungi să-l iubești, un sentiment ce șubrezește însă repede și se deformează. Dar tu ești capabilă de sentimentele prieteniei și trebuie să le experimentezi. Și, în ciuda mizantropiei trecătoare pe care o simți, ți-ai imaginat oare aventura căutării unei prietene în Toulouse, o femeie care să fie demnă de sentimentele tale de prietenie și pe care să nu trebuiască s-o iubești? Lasă deoparte partea fizică a iubirii sau convențiile sociale. Caută cu inima deschisă. Și dacă nu găsești pe nimeni, întoarce-te către Henri Pons pe care abia dacă-l mai iubești și fă din el prietenul tău.

[…]

Te iubesc din tot sufletul și inima mea.

Cred ca iubirile intre scriitori sunt divine.Cred ca ei vad iubirea in intreaga ei magie si simt mai mult decat restul.Desi sunt in general fiinte solitare si neintelese, unii au avut parte de iubiri adevarate si asta e tot ce conteaza.

# preluat de pe Hyperliteratura.